De cateva saptamani se tot strang ajutoare pentru sinistrati in corturile albastre din fata Teatrului National. Se strang, se tot strang, de fapt cred ca s-au strans din prima zi in care au aparut corturile. Eu unul nu ma vazut pe nimeni sa mai aduca ceva, oricum nu cred ca ar mai fi loc pentru ca s-ar rupe corturile din cauza greutatii. Si sunt pazite cu sfintenie de acesti aparatori ai unei cauze atat de nobile, nu care cumva sa le fure cineva. Exista insa o singura mare problema. Cand au de gand sa le trimita la sinistrati? Sper ca nu peste cateva luni dupa ce s-a facut suficienta reclama la primaria sau autoritatea care sprijina aceasta operatiune..

Pe acelasi drum ca si in poza cu baloanele, am avut norocul sa gasesc o banca cu care timpul (ajutat din plin de oameni, sau mai degraba oamenii ajutati de timp) nu a fost prea bland. Rugina, apa, vopsea (inca), descompunere.

Cred ca ieri, din cauza ploii si a vremii mohorate, culorile s-au hotarat sa cada toate pe pamant si sa lase loc griului. Asta, sau faptul ca ieri a fost 1 iunie si ca in Herastrau au fost serbari cu aceasta ocazie, m-a facut ca mergand de la Televiziune pana in Victoriei sa gasesc nenumarate baloane sparte.

Ar trebui sa fie zilnic un concert Faithless. Poate asa ne mai spune si noua cineva ca “The world is yours, it’s up to you what you do with it…”; sau poate “Bucharest, we’re sorry it took us so long, we promise we’ll be back as soon as we can.” A plouat, a nins, am tipat, am dansat, we came 1. Frumos.

Am trecut de nenumarate ori prin fata unui astfel de “adapost” dar nu cred ca l-am mai privit niciodata in acest fel. Sperante, regrete, fericirea, durerea, dorinte, toate se intalnesc acolo. Atatia oameni, atatea lumanari. Unele sunt aproape topite de tot, altele sunt de mult doar ceara lichida, unele inca mai ard. Sa avem grija de acestea din urma..

Nu se intampla de prea multe ori sa gasesc ceva frumos si ceva urat in acelasi loc. Si totusi acum le-am gasit de o parte si de alta a aceluiasi gard. Si ca mai intotdeuna in viata, mai intai a trebuit sa vad lumea descompunandu-se ca apoi sa imi amintesc ca mai exista totusi o speranta. La urma totusi asta conteaza: “The future’s bright, the future’s Orange” :D glumeam!

Ieri am calcat intr-un musuroi de furnici. Nu am fost constient de acest lucru pana in clipa in care furnicile s-au catarat pe picioare si le-am simtit. Am inceput sa imi scutur picioarele, intr-o incercare “disperata” de a scapa de intrusi. Pentru ca nu reuseam, am inceput sa ma scutur cu mainele. Aceasta ultima solutie s-a dovedit mult mai eficienta, insa dupa putin timp aveam sa constat distrugerile pe care le provocasem. Multe furnici erau strivite pe ciorapi, altele incercau inca sa scape. Am incercat sa le ajut pe unele dintre ele, dar nu am sfarsit decat prin a le strivi. Erau prea fragile. Fara sa vreau, am intrat in lumea lor si le-am distrus. M-am gandit ca asa facem noi oamenii in general. Intram cu forta intr-o lume care pana la interventia noastra e perfecta, ii rupem echilibrul, si apoi, incercan sa o refacem, nu reusim decat sa o distrugem si mai rau..

… incetul cu incetul aparatul devine un al treilea ochi, sau uneori singurul ochi prin care vad lumea. ceva care arata bine in realitate trebuie sa arate bine si inchis intr-un dreptunghi cu raportul intre laturi de 2 la 3, altfel nu va avea niciodata sansa sa fie imortalizat pe senzor (sau film).

pentru subiecti (”fotografiatii”) eu, fotograful, devin una cu aparatul, eu avand contact direct cu ei doar prin intermediul celui de-al treilea ochi de sticla. de multe ori si eu sunt nevoit sa ma vad in acelasi fel. oglinda este al patrulea ochi, care de undeva de parte ma priveste.