Astazi, in timp ce rataceam fara rost prin centru, fantana din fata arhitecturii m-a facut sa visez. Va las si pe voi sa visati, fara sa mai spun altceva.

Din seria “mami, mami, uite stau le geamul din spate ca un ursulet de plus”.. Astazi, fiind intr-un taxi si privind in gol asteptand venirea culorii verzi, imi indrept fara sa vreau ochii spre o masina alaturata si mare imi este uimirea cand vad ceea ce initial parea o papusa de marimea unui bebelus in spatele acelei masini. Initial eram convins ca e vorba de o jucarie de plastic, insa ulterior si mai mare mi-a fost uimirea cand “jucaria” s-a miscat. De fapt, bebelusul scapase de sub controlul mamei care incerca in zadar sa si conduca sa il si tina sub control..

Imagini ciudate legate printr-un lant de conexiuni “nevrotice”.

Am mai dat peste inca o “casa” care m-a impresionat. O casa plina de credinta. Nu stiu daca proprietarul masinii este chiar cel locuieste aici, dar ma intreb cine ar “dona” o masina in chip de casa..

Din cand in cand oamenii isi mai improspateaza cutiuta. Acum a fost randul vecinilor mei de la 2. Mobila noua, gresie noua, zugraveala proaspata. Un pas mic si nesemnificativ pe scara vietii, pe care tot urcam, urcam. Lasam amintiri in urma, ne facem noi sperante pe care le punem undeva sus si incercam cu pasi repezi sa ajunge la ele si sa le transformam in realitate.

Un prieten care a vazut pozele inainte sa apuc sa scriu ceva despre ele mi-a spus ca nu prea seamana cu “no man’s land”. L-am contrazis. Duminica am luat trenul pana la Ploiesti si apoi am pornit la pas inapoi spre Bucuresti. N-am facut tot drumul de intoarcere pe jos, dar pe parcursul a 20-25 km am descoperit multa tristete, destine tragice, moarte. Mi-au iesit in cale, in ordine, o bufnita cu o aripa rupta care era incet dar sigur avea sa fie mancata de vie de muste, o batrane care culegea flori de pa camp ca sa le vanda si care era tare trista pentru ca ii murise baiatul, o femeie care ne-a rugat ii fotografiem casa care mai are putin si ii cade pe ea si sa o dam la ziar, 4 pui de pisica cu ochii lipiti aruncati la marginea unui lan de grau. Atatea suflete amarate care nu se pot ajuta singure si pe care nimeni nu le ajuta. E ironic (daca sa poate vorbi de ironie) ca in multe din localitatile prin care am trecut fluturau (inca) steguletele uniunii europene si se puteau zari si celebrele pancarte cu “Aici sunt banii dumneavoastra. Proiect realizat cu sprijinul…”. E trist ca oamenii nu ii mai ajuta pe cei care au nevoie mai mult de ajutorul lor. E prea mult egoism peste tot. Totul se priveste acum la nivel de statistici si procente intre care destinele individuale se pierd. Am numit aceste locuri tara nimanui pentru ca seamana foarte mult cu niste pamanturi abandonate dupa o mare catastrofa, unde cei care au indraznit totusi sa ramana se descurca fiecare pe cont-propriu.

“In this white wave I am sinking in this silence
In this white wave
In this silence
I believe
I have seen you
In this white wave you are silent
You are breathing in this white wave
I am free.”

Delerium - Silence