Am mai dat peste inca o “casa” care m-a impresionat. O casa plina de credinta. Nu stiu daca proprietarul masinii este chiar cel locuieste aici, dar ma intreb cine ar “dona” o masina in chip de casa..

Un prieten care a vazut pozele inainte sa apuc sa scriu ceva despre ele mi-a spus ca nu prea seamana cu “no man’s land”. L-am contrazis. Duminica am luat trenul pana la Ploiesti si apoi am pornit la pas inapoi spre Bucuresti. N-am facut tot drumul de intoarcere pe jos, dar pe parcursul a 20-25 km am descoperit multa tristete, destine tragice, moarte. Mi-au iesit in cale, in ordine, o bufnita cu o aripa rupta care era incet dar sigur avea sa fie mancata de vie de muste, o batrane care culegea flori de pa camp ca sa le vanda si care era tare trista pentru ca ii murise baiatul, o femeie care ne-a rugat ii fotografiem casa care mai are putin si ii cade pe ea si sa o dam la ziar, 4 pui de pisica cu ochii lipiti aruncati la marginea unui lan de grau. Atatea suflete amarate care nu se pot ajuta singure si pe care nimeni nu le ajuta. E ironic (daca sa poate vorbi de ironie) ca in multe din localitatile prin care am trecut fluturau (inca) steguletele uniunii europene si se puteau zari si celebrele pancarte cu “Aici sunt banii dumneavoastra. Proiect realizat cu sprijinul…”. E trist ca oamenii nu ii mai ajuta pe cei care au nevoie mai mult de ajutorul lor. E prea mult egoism peste tot. Totul se priveste acum la nivel de statistici si procente intre care destinele individuale se pierd. Am numit aceste locuri tara nimanui pentru ca seamana foarte mult cu niste pamanturi abandonate dupa o mare catastrofa, unde cei care au indraznit totusi sa ramana se descurca fiecare pe cont-propriu.

Mai intai am vazut o gaura in zidul a ceea ce parea sa fie o ghena din caramida, intre blocuri. Privind insa mai de aproape, am descoperit ca in interior chiar locuia cineva, niste pungi erau atarnate intr-un cui si in lipsa stapanului, soarecii se plimbau in voie. Apoi am privit intrarea si din cealalta parte si am descoperit o bluza atarnata la uscat.. Aceasta este casa unui om, locul care il tine la adapost de ploaie si vant. Din nou, trist.

Ieri am fost in groapa. Groapa, asa cum am numit-o eu, este fundatia uriasa (sau ce a mai ramas din ea) din fata fostului magazin Junior (sau a fostului sediu Connex), aflata la cateva minute de centrul zero al Bucurestiului. Am vrut de mult sa ajung aici dar niciodata nu am crezut ca voi fi atat de surprins de ceea ce am gasit aici. Groapa a devenit o lume de sine statatoare, total diferita de realitatea ce o inconjoara. Exista chiar si locuitori ai gropii care probabil ca traiesc din vanzarea fierului vechi, sau ce a mai ramas din el, pentru ca aproape tot ce era metalic a fost deja taiat si furat. Dar asta e ceva comun. Primul lucru care m-a socat este ca am vazut destul de multe masini trecand prin anumite zone ale gropii, masini care efectiv nu am nici cea mai mica idee ce ar fi putut cauta acolo. Cateva masini (initial 1 apoi 2 si in final 3) au stationat pentru mai mult timp, iar soferii stateau langa ele, parca uitandu-se in gol. Langa ei, 2 motociclisti. Unul dintre ei trecea printre niste jaloane, iar cel de-al doilea s-a invartit in cer, intr-o balta, timp de o ora. Apropo de balti, apa si mazga stapanesc o mare parte din groapa. Pe alocuri, gauri de mari dimensiuni au fost acoperite in totalitate de apa, fiind transformate in mici lacuri de acumulare. Sticlele de plastic si buretii umflati de apa fac parte din flora specifica locului. Am gasit, de asemenea, zeci de metri de film cinematografic, intins pe o raza de cateva zeci de metri, film cu fetze necunoscute si o macheta a unei biserici. Si daca toate acestea nu sunt de ajuns, la doar cateva zeci de metri de groapa flutura mandru un tricolor.. Dintre tot ce am gasit aici, imi va ramane mereu in cap imaginea unui calut de plastic, plutind aproape complet scufundat in apa. E imaginea care cred ca zugraveste cel mai bine destinele tragice ale oamenilor care au trecut prin acest loc parca blestemat. Nu m-ar fi mirat daca o mana ar fi iesit din apa si o voce de copil m-ar fi rugat sa il trag la suprafata.. Trist.